Liviu și Amalia Acatreinei

Familia Acatrinei este membră a Bisericii Creștine după Evanghelie, nr. 4 din Iași. Au plecat în Peru pe termen lung în anul 2007 și și-au început lucrarea în tribul Asheninka, alături de familia Dumitru, tot misionari români. Sunt implicați în lucrarea de plantare de biserici a misiunii Segadores și scopul lor este să ducă Evanghelia celor care nu au avut niciodată posibilitatea să audă despre Dumnezeu.

liviu_aca@yahoo.com
amy11_grace@yahoo.com

 

Scrisoare de informare

Aprilie 2012

Mai jos puteți citi scrisoarea de informare pe care am primit-o de la familia Acatrinei:

Spuneţi-ne odată că mergem în iad şi… lăsaţi-ne în pace!!!
 
            Nu ştiu ce aţi gândi dumneavoastră dacă aţi auzi aceste cuvinte... Nu ştiu cum aţi reacţiona dacă cineva v-ar spune „verde în faţă” aceste cuvinte. Ceea ce pot să vă spun e reacţia pe care am avut-o eu, auzind această declaraţie. M-am cutremurat înlăuntrul meu şi m-a trecut un fior prin tot corpul, ca o transpiraţie rece ca gheaţa. Parcă se deschideau înaintea ochilor mei porţile iadului, o imagine demnă de un film de groază.
           
Gândul meu s-a dus la oamenii de pe vremea Domnului Isus care au avut harul să-L întâlnească, să-L cunoască pe El, întruparea Dumnezeului Viu şi Adevărat, pe El care are cuvintele vieţii veşnice (aşa cum mărturiseşte Petru) şi care totuşi au rămas la fel de reci şi nesimţitori la iubirea care a venit să străpungă inimile lor de piatră, la lumina strălucitoare care a venit să le lumineze viaţa şi să le arate calea spre Tatăl. Să vezi cu ochii tăi pe însuși Dumnezeu, să atingi cu mâna ta pe Cel ce e mai presus de materie, să asculţi cu urechile tale Glasul venit din ceruri, să simţi în trupul tău reînnoirea cărnii tale bolnave şi... să rămâi doar cu atât. Să nu profiţi de unica ta şansă de a-ți avea sufletul mântui! Ce pierdere! Ce tristețe!
           
La un moment dat, Domnul Isus se îndreaptă spre câteva cetăţi şi le adresează un mesaj de atenţionare privind binecuvântările primite, dar respinse: „Vaide tine, Horazine! Vai de tine, Betsaido! Căci dacă ar fi fost făcute în Tir şi Sidon lucrările puternice care au fost făcute în voi, de mult s-ar fi pocăit stând în sac şi cenușă” (Luca10:13). Şi dacă privim lucrurile în contextul capitolului 10, vedem că Domnul Isus îşi trimite ucenicii să propovăduiască Evanghelia şi îi avertizează de reacţia unora care vor respinge Mesajul Împărăţiei, oameni care se condamnă singuri la pierzare. Prin urmare, reacţia Domnului Isus e foarte categorică şi pe măsură: „Şi dacă va fi acolo un fiu al păcii, pacea voastră va rămâne peste el; altminteri ea se va întoarce la voi. Dar în oricare cetate veţi intra, şi nu vă vor primi, să vă duceţi pe uliţele ei şi să ziceţi: „Scuturăm împotriva voastră, chiar şi praful din cetatea voastră care s-a lipit de picioarele noastre; totuşi să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de voi”.
           
Însă Domnul Isus are un mesaj şi pentru ucenici: „Ferice de ochii care văd lucrurile pe care le vedeţi voi!” Şi asta ne-ar putea-o zice fiecăruia dintre noi care am primit harul să-L cunoaştem şi să-L credem: „Ferice de ochii tăi care pot vedea ceea ce Am făcut pentru tine”.
           
Am realizat odată în plus ce binecuvântaţi sunt cei care se nasc într-o familie de credincioşi, având privilegiul de a cunoaşte de mici Persoana şi Calea Domnului şi de a fi puşi la adăpost de toată mizeria oferită de această lume, pe care cei mai mulţi o savurează şi în care se complac, pentru că nu au avut pe cineva care să le prezinte frumuseţea Domnului şi să îi facă să guste din dulceaţa cerului, dulceaţa trăirii cu El.
           
Dar haideţi să vă povestesc în câteva cuvinte despre ce e vorba, ca să puteţi înţelege contextul celor prezentate şi seriozitatea problemei expuse.
 
Călătorii în junglă
           
Menţionam în scrisoarea de data trecută de unele călătorii în junglă pe care le-am programat anul acesta. Luna aceasta am realizat una din ele, în 3 locuri diferite: Pucallpa, oraş de junglă unde găseşti multe misiuni şi misionari, deoarece este un oraş aşezat într-o zonă de unde poţi avea acces la mai multe triburi; Aoti, o comunitate din tribul ashaninka şi San Fausto şi Buenaventura, comunităţi din tribul asheninka.
           
Aceste călătorii le-am făcut împreună cu Oscar, cu scopul de a ne vizita şi ajuta unii colegi de misiune, dar şi pentru că Oscar avea programată o întâlnire cu autorităţile din Buenaventura ca să îi informeze de schimbările pe care Segadores le-a făcut privind activitatea misionarilor ei.
            Drumul până la destinaţie a fost, ca de fiecare dată, o provocare, deoarece în junglă suntem încă în sezonul ploios, ceea ce înseamnă multe surpări de teren, căderi de stânci, alunecări de pietre şi blocaje rutiere de ore întregi. Am avut parte de toate aceste „elemente decorative” străbătând jungla, toate menite parcă să completeze tabloul caracteristic acestui sezon. Ultimul râu pe care a trebuit să-l traversăm a fost obstacolul final, deoarece apa era mult prea adancă şi prea vijelioasă ca şoferul camionetei 4x4 să se încumete să treacă. Însă cum unii ştiu să profite inclusiv de ravagiile produse de natura dezlănţuită, aceste calamităţi au constituit un bun prilej pentru o „mică afacere”. La mal ne aştepta o barcă dispusă să ne treacă pe malul celălalt în schimbul unei sume de bani. A trebuit să descărcăm bagajele noastre şi toate materialele cumpărate în drum pentru treaba programată, să le încărcăm în barcă, să traversăm râul şi, pe malul celălat, să le încărcăm în altă camionetă ca să ajungem cu ele până la destinaţie.
           
Aoti este o comunitate ashaninka mult mai dezvoltată decât altele, cu o populaţie numeroasă (în jur de 1.500 de persoane, ceea ce este extrem de rar pentru o comunitate de junglă), unde lucrează colega noastră, Tonia. Acest sat a avut parte de multe avantaje datorită faptului că nu este situat prea în interiorul junglei. Aici şi-au făcut intrarea multe organizaţii umanitare şi chiar unii misionari olandezi şi americani şi-au început lucrarea. Au construit şi o biserică simplă, după modelul caselor de aici şi duminică de duminică, chiar şi în cursul săptămânii se adună destul de mulţi şi participă la programul de adunare. Bineînţeles că misionarii anteriori nu mai sunt, lucrul nu a fost făcut cum trebuie şi sincretismul care caracterizează această biserică e ceva de speriat. Oameni care nu au nici o tangenţă cu Dumnezeu şi cu trăirea cerută de Dumnezeu, îşi zic „frate”. Bărbaţi şi femei care beau şi trăiesc în imoralitate, pastori care îi îndeamnă să bea că „aşa e cultura lor”, copii născuţi în afara familiei, aceştia sunt „sfinții” din Aoti.
           
Tonia are o misiune grea de a încerca să le prezinte Biblia cronologic, ca ei să aibă bazele corecte ale credinţei şi să nu se mai înşele singuri, crezând că aparţin familiei lui Dumnezeu. Problema e că din pricina vârstei (52 de ani) şi a sănătăţii ei şubrede (probleme de coloană, tensiune ridicată şi altele), nu poate rămâne mult timp acolo. Stă 3-4 săptămâni şi apoi vine la Lima pentru terapie şi alte tratamente, apoi se întoarce iarăşi, încercând în ritmul acesta să continue să facă lucrarea. Pe deasupra e şi singură, nefiind căsătorită.
           
Casa unde locuieşte şi pe care cei din comunitate au împrumutat-o misiunii, a avut nevoie de multe îmbunătăţiri, iar noi am mers acum să îi facem instalaţia de apă, să îi montăm o baie şi o bucătărie. Cu unele insistenţe, am obţinut permisiunea celor de la misiune ca să pot face această călătorie, chiar dacă nimeni nu a mai rămas la birou să se ocupe de toate. Toţi colegii erau plecaţi pe câmp sau la locul lor de activitate.
 
De aici, am plecat în direcţie opusă spre San Fausto, pe timp de noapte, deoarece a trebuit să aşteptăm o maşină care să se încumete să intre în râu şi să-l traverseze. Am ajuns cu bine în Puerto Bermudez, acolo ne-am întâlnit cu Gregorio (alt coleg) şi Saul (preşedintele misiunii), veniţi direct de la Lima. În port ne aşteptau Marc şi Adina, aşa că împreună am plecat spre San Fausto.
 
Am revenit aici, în locul unde ne-am început lucrarea, după un an de zile. Am trăit sentimente contradictorii şi a fost ciudat să văd casa, în care am locuit ani de zile, ocupată de altcineva şi lucrurile noastre strânse şi puse în pod. Am simțit de parcă ceva mi-a fost luat şi acum nu îmi mai aparţine. Nu mai pot spune că am un loc al meu sau ceva al meu. Nu pot să descriu ce am trăit în acele momente, însă mi-am dat seama cât de străini şi călători suntem în această viaţă şi că, aici, nu avem nimic care să ne aparţină şi care să ne ţină.
 
Pe toată durata anul trecut, cât noi am fost în ţară, Gregorio cu familia lui a venit din Buenaventura în San Fausto, ca să îi ajute pe Marc şi Adina, urmând să continue şi anul acesta împreună, atât timp cât noi vom rămâne la Lima. Aşa că Macedonio a rămas singur în Buenaventura. În scrisoarea de luna trecută, vă spuneam că Segadores a decis să facă unele schimbări în echipă şi să-l aducă pe Macedonio cu familia lui în San Fausto pentru anul acesta şi să se mute din nou Gregorio în Buenaventura. Datorită acestor schimbări au venit Oscar şi Saul de la Lima ca să explice comunităţii cum stau lucrurile şi să reînnoiască înţelegerea de colaborare cu cei din Buenaventura.
 
Eu cu Marc am rămas în San Fausto ca să ne ocupăm de şcoală, în timp ce toţi ceilalţi au luat drumul spre Buenaventura, cu barca plină de mobilă şi toate celelalte lucruri ale lui Gregorio. Am retrăit din nou momentele când, zi de zi, trebuia să merg şi să predau elevilor, având în faţă marea provocare de a mă face înţeles şi de a reduce totul la minimul posibil, specific lumii lor atât de măruntă şi de limitată. Mă gândesc cum a fost pentru Domnul Isus să-şi reducă existenţa Lui atemporală, aspaţială şi imaterială, la limitările noastre fizice şi nu numai. Cum a trăit El această experienţă, această întrupare, care prin definiţie te limitează la multe. Infinitul închis în finit, nemărginitul închis în mărginit. Când vom ajunge la El, poate ni se vor explica mai multe. Până atunci, rămânem doar cu întrebările.
 
Am aşteptat cu emoţie întoarcerea echipei plecate spre Buenaventura, deoarece perspectivele păreau favorabile. Însă, aveam să aflăm cu stupoare că lucrurile nu au stat deloc aşa, ba din contră oamenii de acolo au reacţionat extrem de violent, după ce în prealabil au mulţumit lui Segadores şi familiei lui Macedonio pentru tot ajutorul oferit. După ce au terminat cu mulţumirile, s-au ridicat unul câte unul din cei prezenţi şi au început cu acuzările. Deşi contractul făcut cu comunitatea era pentru 5 ani, ei au spus că 3 ani au fost suficienţi, Segadores şi-a împlinit obiectivele şi de-acum se pot retrage. Adina care a fost şi ea prezentă, a încercat să le explice că obiectivul principal e să li se vestească Cuvântul şi că acest obiectiv nu e atins. Atunci s-a ridicat unul dintre ei şi a spus că femeilor lor le place să bea şi să petreacă, că nu vor să trăiască altfel şi că se simt incomod, stingheriţi în prezenţa misionarilor, respectiv Macedonio şi Gregorio, cu familiile lor. Acesta a fost momentul când au zis să li se spună direct că merg în iad, că ei aleg asta şi că vor să fie lăsaţi în pace. Odată declarate aceste lucruri, li s-a spus colegilor noștri aşa: „Decideţi ce luaţi şi ce lăsaţi şi la revedere. Aveţi timp 24 de ore să părăsiţi comunitatea.” A fost punctul când s-a încercat să se negocieze cu ei şi să se ajungă la o înţelegere, căci la început ar fi vrut să îi alunge cu mâinile goale. Am aflat ulterior că a fost un plan pus la cale de unul din profesorii de acolo, ca ei să rămână cu cele 2 case recent construite şi cu celelalte lucruri ale lui Segadores. Înţelegerea la care s-a ajuns este ca ei să rămână cu una din case, un generator şi multe altele, iar cealaltă casă să fie desfăcută şi transportată cu toate celelalte lucruri, într-un timp de 30 de zile. Acum, când vă scriu aceste rânduri, casa e deja demontată şi mare parte a lemnului transportat în San Fausto. Colegii mei au luat pe fugă panourile solare şi alte lucruri de valoare, au încărcat din nou barca cu lucrurile pe care le descărcaseră cu o zi înainte şi s-au întors la noi în San Fausto.
 
Sunt multe de povestit şi îmi e imposibil să pot explica fiecare detaliu. Cert este că s-au făcut greşeli atât din partea misiunii, cât mai ales a familiei lui Macedonio şi, toate acestea, împletite cu neinteresul şi viciile celor din comunitate, au dus la acest deznodământ. Macedonio, în acest moment, e „retras” de pe câmpul de misiune pentru o anumită perioadă, urmând să se decidă ce şi cum vor continua lucrurile pe viitor. Este trist ceea ce vă povestesc, de aceea vă solicit sa vă rugaţi pentru ei şi pentru atitudinea oamenilor de acolo. Eu nu ştiu ce să cred despre această situaţie, pentru că prea puţin înţeleg de ce a îngăduit Dumnezeu lucrul acesta. M-am întrebat de multe ori de ce s-a ajuns aici. Nu vreau să neg sau să exclud erorile umane, însă mesajul e a lui Dumnezeu, Evanghelia e puterea Lui, şi... nici un slujitor a lui Dumnezeu nu e perfect. Au existat multe erori în predicarea Evangheliei sau în slujire de-a lungul secolelor, lucrarea de misiune a suferit mult din pricina oamenilor mai mult sau mai puţin pregătiţi sau mai mult sau mai puţin oneşti. Şi totuşi, Cuvântul s-a vestit cu putere. Salvarea oamenilor este responsabilitatea lui Dumnezeu în primul rând şi abia apoi a noastră. Oare influenţează atât de mult factorul uman (greşelile slujitorului) propovăduirea, încât Dumnezeu să se oprească din a lucra şi să priveze un popor, sat, oraş de vestea bună a răscumpărării? Sau ajungem aici în punctul cetăţilor Ierusalim, Betsaida, Horazin, Sodoma, Gomora, etc, când oamenii nu mai valorează Cuvântul şi Dumnezeu îl îndreaptă spre alt popor? Să însemne oare aceasta a „arunca mărgăritarele în gura porcilor?”
 
Din punct de vedere omenesc, oamenii aceştia nu ar merita nici o şansă. Sunt din cale afară de răi şi păcătoşi, exact ca Sodoma. Mulţi homosexuali, mulţi curvari şi preacurvari, mulţi implicaţi în vrăjitorie, multe beţii şi multă violenţă. Această comunitate este recunoscută pentru faima rea pe care o are în zona. Şi totuşi, nu a murit şi pentru ei Domnul Isus? Nu astfel de categorii marginalizate de ceilalţi au fost în atenţia Lui? Mi-e greu să vă împărtăşesc aceste lucruri, însă aş vrea ca ele să vă determine să vă rugaţi mai mult pentru lumea tribală, pentru cei mai puţin privilegiaţi şi mai expuși contactului cu lumile demonice.
 
E o situație tristă, în care ne aflăm ca misiune. Suferim din lipsă de misionari şi cei puţini care suntem nu suntem perfecţi şi câteodată mai cădem. Avem nevoie de oameni care să vină să se implice, oameni care să ia „taurul de coarne”, care să păşească în arenă şi care să fie gata să ia totul de la zero: să înveţe să trăiască altfel, să vorbească altfel, să facă lucrurile altfel şi aceasta cu un singur scop - salvarea sufletelor pierdute din lumea tribală.
 
Tineri scumpi, fraţi, surori gândiţi-vă mai mult la lucrarea de misiune! Implicaţi-vă mai mult în propovăduirea Cuvântului! Simţiţi mai mult cu starea mizerabilă a lumii care vă înconjoară! Poate nu o să vină nimeni să vă strige în urechi că vrea să meargă în iad, însă acest strigăt nerostit există. Este o realitate care ar trebui să ne îngrozească. Oamenii aleg deliberat calea pierzării. Şi nu mai avem mult timp. Profeţiile se împlinesc, timpul se scurtează.
 
Acum este vremea potrivită! Acum e timpul Kairos! Acum mai putem ieşi în drumul lor şi îi mai putem ajuta să îşi schimbe direcţia! Ce facem pentru ei? Suntem puşi străjeri, cu o trâmbiţă în mână şi cu un mesaj în gura noastră (Ezechiel 33). Dăm de ştire poporului că se apropie judecata? Anunţăm oamenii că vine prăpădul? Le transmitem calea spre viaţa şi soluţia de salvare?
 
Iubiții mei, aş vrea ca cele povestite să vă pună pe gânduri şi de ce nu, să vă zguduie puţin. Oamenii din jurul nostru mor. Mor fără Dumnezeu. Suntem înconjuraţi de „cadavre”, de oameni morţi, o imagine demnă de cel mai urât coşmar. Ce facem pentru ei? Avem urechi ca să le auzim strigătul? Avem ochi ca să le vedem starea şi direcţia în care merg? Aşa cum cei din Buenaventura au ales să întoarcă spatele lui Dumnezeu, aşa alege majoritatea. Însă noi să ne facem datoria ca să fim „curaţi de sângele tuturor” şi Dumnezeu să nu ceară sângele lor din mâna noastră.
 
Noi, ca familie
 
Vă scriem şi câteva rânduri despre noi, ca familie, deoarece ştiu că aşteptaţi cu nerăbdare veşti de la noi, ca unii care ne-aţi adoptat în familia voastră şi ca unii care călătoriţi împreună cu noi în această mare aventură de câştigare pentru Dumnezeu a lumii tribale.
 
Suntem bine, datorită harului şi îndurării cereşti, arătată prin oameni ca voi care ne susţin, ne scriu, ne încurajează şi ne poartă în rugăciune spre victorie. Căutăm să îl slujim pe El aici în Lima, într-o nouă etapă a vieţii noastre. Eu continui cu activitatea de birou şi secretariat, iar Amalia continuă lucrarea cu copiii din Pariachi. Face această lucrare cu multă dăruire, cu multă tragere de inimă, drept pentru care copiii sunt foarte ataşaţi de ea şi o iubesc foarte mult. Toată săptămâna îşi pregăteşte lecţii şi tot felul de materiale, în aşa fel încât să fie atrăgător şi eficient pentru ei. E o mare lucrare în care prea puţini se implică, deoarece nu aduce faimă şi renume. Să te ocupi de nişte copii de la marginea Limei, o zonă plină de praf si mizerie, abandonaţi şi vai de ei, nu e ceva atrăgător pentru mulţi. Majoritatea vor lucrări răsunătoare, ca să poată completa rapoarte şi elabora statistici cu numărul de convertiţi, ca lucrătorul să aibă popularitate în rândul celorlalţi slujitori. Şi uite aşa, copiii aceştia rămân ai nimănui, fără cineva care să se ocupe de sufletul lor şi să se intereseze de binele lor veșnic.
După cum se prezintă lucrurile la ora actuală, e posibil ca să nu mai continuăm în San Fausto pe viitor, aşa că încercăm să ne pregătim pentru un nou capitol. Rugaţi-vă pentru noi în această nouă „explorare” a unui teritoriu necunoscut. Săptămâna viitoare voi pleca cu directorul misiunii şi cu încă o familie în Atalaya, un oraş de junglă unde Segadores are în plan să formeze o bază de misiune şi să deschidă un punct de lucru pe viitor, existând posibilitatea implicării în mai multe triburi. Ideea de a ne implica în zona aceasta e în mintea noastră într-un anumit procent, însă nu vrem să facem nimic fără călăuzirea Stăpânului. Rugaţi-vă pentru noi în legătură cu acest aspect pentru că avem nevoie de o călăuzire clară.
 
Încă suntem în căutarea unui apartament, ceea ce recunoaştem că este destul de frustrant pentru noi. Am căutat zeci de apartamente, am dat zeci de telefoane, am văzut multe locuri, însă se pare că încă nu se concretizează nimic. Proprietarul actual vrea să ştie de la noi data exactă când vom pleca, deoarece are presupuşi chiriaşi şi aceasta ne presează cumva. Încercăm să luptăm cu descurajarea şi cu noi înşine şi ne luptăm să învăţăm să ne punem toată încrederea în El şi să credem cu tărie promisiunile Lui, nu doar la nivel teoretic, ci să o şi demonstrăm practic printr-o atitudine liniştită, lipsită de zbucium, ca unii care am lăsat totul în seama Lui. Ştim că, luptând cu gândurile şi inima noastră ca să nu ne lăsăm copleşiţi de îngrijorări, Îi facem cinste şi Îl onorăm ca Tată şi Dumnezeu vrednic de încredere. Cu fiecare zi care trece, căutăm să ne apropiem mai mult de El, să-L cunoaştem şi să ne liniştim inimile, desfătându-ne în prezenţa Lui atât de binefăcătoare.
 
Cu dragoste în El,
 
Liviu şi Amalia Acatrinei